Prinderea păsărilor în capcane

Obiceiuri si datini vechi - o expresie a tradiţiei vii şi a ataşamentului faţă de natură

 

Prinderea de păsări în capcane - o îndeletnicire prezentă în Europa Centrală la început de secol XXI? Acestă preocupare este de neconceput pentru mulţi oameni, deoarece astăzi prinderea păsărilor e asociată cu obiceiurile (ne)faste ale trecutului, de mult uitate, sau cu capturi în masă, precum cele din Sudul Europei, considerate (ipocrit) o expresie a dragostei fată de păsări,  care în realitate însă trece prin stomac. Fără îndoială,  în Salzkammergut s-a păstrat o tradiţie care a evoluat independent şi şi-a câştigat – adaptându-se continuu la timpul istoric – un loc stabil în bogatul calendar al tradiţiilor din Salzkammergut.

 

Acest obicei coboară în cele mai îndepărtate timpuri şi este menţionat pentru prima dată, în partea austriacă a tinutului Salzkammergut, printr-un ordin al împăratului Rudolf II, emis de acesta la 20 decembrie 1579, în care împăratul nu numai că declară prinderea păsărilor în capcane drept activitate legală pentru cetăţenii de rând, ci o şi permite pe domeniile imperiale. Acestă decizie a fost deosebit de importantă, mai ales pentru Salzkammergut, întrucât aproape toată regiunea se afla sub directa administraţie imperială. Arhiepiscopul de Salzburg, Matthäus Lang, reglementase deja în anul 1526 într-un mod asemănător prinderea păsărilor în capcane. În secolele care au urmat au fost înregistrate alte numeroase edicte, decrete, brevete sau confirmări a acestei reglementări. Permanenta referire la dreptul de capturare a păsărilor, în special pentru ţărani, a făcut ca această activitate să fie denumită „vânătoarea omului de rând".

 

Din Salzkammergut nu ne-a fost transmisă nicio indicaţie, conform căreia prinderea de păsări în capcane ar fi fost practicată ca activitate de vânătoare (în sensul răpunerii vânatului). Cele mai vechi descrieri ale prinderii păsărilor în capcane în Salzkammergut datează aproximativ de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ele permit concluzia că această îndeletnicire a fost practicată aici doar în scopul deţinerii păsărilor în colivii şi a vânzării păsărilor de colivii. Acest obicei a fost transferat de cetăţenii strămutaţi din Salzkammergut şi în alte regiuni, unde s-a păstrat în parte neschimbat faţă de regiunea de origine (de ex. în pădurile carpatine din Ucraina de azi).

 

Odată cu apariţia turismului, în Salzkammergut la mijlocul secolului al XIX-lea, a crescut şi importanţa comerţului cu păsări de colivii. În acest scop se organizau, de-a lungul timpului, expoziţii speciale cu vânzare, însoţite de procesiuni ample cât şi de programe de acompaniament (spectacole de dans, decoraţiuni florale etc.). Aceste expoziţii sunt atestate documentar din 1862 în Ebensee, din anul 1864 in Gmunden şi din 1910 în Bad Ischl. În perioada premergătoare acestor atestări, păsărarii nu erau organizaţi şi nu practicau un comerţ cu păsări, care să fi fost asociat cu programe de asemenea dimensiuni..

 

Aceste expoziţii au fost la originea lor expoziţii cu vânzare, mai precis licitaţii de păsări, la care preţurile erau determinate mai degrabă de frumuseţea păsărilor decât de calitatea glasurilor acestora. Păsărarii veneau de pe tot cuprinsul regiunii: din Ausseerland, din centrul regiunii Salzkammergut, din Aber- şi Mondseerland precum şi din regiunea de dincolo de Traunsee, şi anume din zona Gmunden. Trebuie mentionat însă aici că încasările obţinute în urma vânzării păsărilor nu treceau în beneficiul păsărarilor individuali, ci ajungeau în visteria comunităţii (în aşa numitul „scrin al fraternităţii”) şi erau folosite pentru acoperirea de cheltuieli diverse. Amintim aici în acest sens un obicei din Ebensee, şi anume cel al "Pomului de Crăciun de la Hanul Poştei", un obicei legat de o sărbătoarea de Crăciun organizată pentru orfani la Hanul Poştei. Comerţul cu păsări s-a menţinut până spre mijlocul anilor 30. În această perioadă începe să se stabilizeze expoziţia ca eveniment social, dar încetează comercializarea păsărilor. Ca şi în acele timpuri, şi în prezent splendoarea coloristică, integritatea şi starea perfectă de întreţinere a păsărilor se numără printre caracteristicile lor determinante.

 

Astăzi cei aproximativ 550 de păsărari sunt organizaţi în 35 de societăţi, care organizează anual, în duminica de dinaintea de Katharina, o expoziţie de păsări. Aceste expoziţii constituie, coroborate cu mediul lor tradiţional, o componentă socială importantă a universului de obiceiuri şi tradiţii. Toate asociaţiile sunt reunite în cadrul „Asociaţiei păsărarilor din Salzkammergut”, iar aceasta organizează, de asemenea anual, în prima duminică de Advent (adică cu o lună înainte de Crăciun), o expoziţie la care sunt admise numai acele exponante, care, în prealabil, au fost selectate, la expoziţiile organizate pe asociaţiuni, ca fiind cele mai frumoase păsări.

 

Botgrosul (Pyrrhula pyrrhula), sticletele (Carduelis carduelis), scatiul (Carduelis spinus)  şi forfecuţa galbenă (loxia) (Loxia curvirostra) sunt speciile de păsări care au făcut ca cetăţenii să vibreze de emoţie. Regele printre ele este loxia, supranumită si Papagalul Alpilor, datorită abilităţii cu care se căţăra în conifere. “Care este motivul - este întrebarea pe care mi-o pun astăzi - pentru care forfecuţele clocesc tocmai în mijlocul iernii? Nu implică, pentru o asemenea vietate, un astfel de comportament o adevărată provocare a tuturor forţele potrivnice? Este neîndoios acest comportament are o singură semnificatie pentru această vietate: să ţină piept furtunilor şi nopţilor geroase. Acesta este motivul pentru care cred că nu este de fel o joacă să te întreci cu un asemenea cântăreţ în şiretenie şi dibăcie.” Aceste reflexii aparţin cunoscutului profesor Franz Kain, autorul „Istoriei păsărilor”, din care a fost preluat citatul de mai sus. În această lucrare autorul oferă o explicaţie judicioasă a motivaţiei care fundamentează prinderea păsărilor în capcane în Salzkammergut. Nu prinderea în masă prin folosirea plaselor mari este scopul, ci momentul de trăire în mijlocul naturii, competiţia dintre iscusinţa omului şi cea a păsării, fundamentată de intensitatea dorinţei de a obţine pentru sine o pasăre anume. Atotputernicul ştie că această dorinţă nu se îndeplineşte întotdeauna. De aceea este necesar să studiem păsările şi să urmărim comportamentul lor cu cea mai mare atenţie, să  ne înbogăţim permanent cunoştinţele şi să ne transpunem în lumea păsărilor, ca si cum noi înşine am face parte din ea. Numai în felul acesta putem avea şansa de a ajunge cu adevărat la ţintă.  Prinderea păsărilor este practicată aici din totdeauna cu ajutorul capcanelor,  în care poate fi prinsă doar căte o singură pasăre. Se înţelege de la sine că tipul curselor (laturilor) s-a modificat permanent şi că acestea s-au adaptat de fiecare dată la posibilităţile tehnice specifice. Spre deosebire de tipurile timpurii de curse, de aşa numitele „Schlaghäuschen”, de nuiele unse cu clei sau de palane (?), astăzi sunt în uz doar palanele cu plase (?). Palanele cu plase (?) sunt  curse de mici dimensiuni, în care pasărea nu mai este prinsă de picioare, ci este învăluită de o plasă cu dimensiunea de 20 x 30 cm, atunci când aceasta se aşează pe tijă (stinghie). Plasa, care are ochiurile foarte mici şi este deci foarte deasă, împiedică pasărea să rămănă spânzurată de părţile laterale ale acesteia sau să se agaţe (încurce) în ea cu aripile. Plasa nu se prinde strâns, ci se aşează în partea de sus în cruce, în asa fel, încât să nu se desfacă, ci să se strângă, dacă pasărea face vreo încercare de eliberare. În cazul în care o pasăre nu este acoperită în totalitate de plasă, pasărea se poate elibera singură cu uşurintă,  fără să se rănească. Acest tip de cursă asigură, în cea mai mare măsură posibilă, scopul urmărit, şi anume prinderea păsării fără a o răni. La prinderea sticleţilor este folosită în special o plasă de sol, deoarece aceasta corespunde într-un mod cu totul deosebit comportamentului său specific (sticletelui îi place să zboare îndeosebi deasupra pajiştilor şi a luncilor). Ea se deschide numai atunci când păsărarul o acţionează. Şi în acest caz plasa (care are o dimensiune de aproximativ 1 x 1 m) se închide acoperind pasărea. Numai în felul acesta poate fi asigurată capturarea selectivă, care pe de-o parte este dorită de păsărar, iar pe de altă parte este solicită de legiuitor. În conformitate cu exceptările de la legea privind protecţia naturii, în perioada de la 15 septembrie la 30 noiembrie pot fi capturate doar căte 4 păsări de către fiecare păsărar.

 

Păsărarii se deplasează încă inainte de răsăritul soarelui la locul de prindere a păsărilor, ducând cu ei pasărea-momeală – o pasăre deci, care aparţine aceleiaşi specii si care trebuie să fie nevătămată şi să aibă un glas deosebit de atrăgător. Ei se deplasează adeseori ore întregi pentru a plasa capcanele şi păsările-momeală în asa fel, încât instalarea acestora să se facă în conformitate cu observaţiile făcute anterior cu privire la comportamentul păsărilor. Primele păsări pot apărea deja la răsăritul soarelui. Cel mai târziu acum se poate constata dacă pasărea-momeală stăpâneşte toate chemările, ca de exemplu cea de ademenire, de chemare în ajutor ori de rugăminte insistentă sau de avertizare a pericolelor. (Capacitatea de a identifica o pasăre-momeală pricepută este o artă, care necesită acumularea unei experienţe de-o viaţă. De aceea  păsările-momeală dotate sunt  îngrijite de păsărari timp de-o viaţă. Ţinute în casă, ele pot trăi timp de peste 20 de ani, deci cu mult peste vârsta pe care o pot atinge în libertate, care - în condiţii de libertate - se ridică la cel mult 3-4 ani). În această fază păsărarul însuşi nu mai poate face nimic altceva decât să continuie activitatea de observare cu multă prudenţă. Este de la sine înţeles că trebuie să se poziţioneze astfel faţă de locul de capturare, încât să aibă tot timpul asigurată vizibilitatea şi să poată interveni imediat, în cazul în care apare vreun pericol (uliul păsărilor) sau dacă se prinde o pasăre în capcană. Păsările marcate cu inel sunt eliberate imediat, iar numărul inelului este transmis fără întârziere la instituţiile competente, aceasta fiind una dintre măsurile prin care se obţine o primă serie de date interesante.

 

Nu de puţine ori se întâmplă însă ca păsărarii să se întoarcă acasă, fără să fi avut vreun succes. Chiar dacă s-ar întâmpla aşa, este cert că ziua a fost bogată în întâmplări şi trăiri şi poate fi considerată oricum o adevărată răsplată. Şi cine ştie, s-ar putea să fie urmată de o altă zi care să fie încununată de succes.

 

Fiecare pasăre e diferită şi are propriile sale caracteristici. Există însă unele care sunt destul de asemănătoare chiar în cadrul aceloraşi specii. Păsările conducătoare, din speciile care toamna, în timpul migrării, se adună în stoluri mici sau mari, se comportă diferit fată de membrii „obişnuiţi”. Ele diferă, de asemenea, şi prin modul în care cântă. La forfecuţe există diferite specii, ca de exemplu „Schlimpara”, „Guatschreier”, „Hellschreier”, „Tschlocken” şi „Wistla”, enumerarea cuprinzând doar cele mai importante tipuri. Acestea nu diferă doar prin felul cântecului, ci si prin înfăţişare şi parţial prin comportament. La sticleţi  predomină vara aşa numitul tip „Bliahstieglitz", pe când toamna acest tip nu apare decât rar. Botgroşii cu tipul de cântec „Hefengschroa” apar cel mai devreme la sfârşitul lunii octombrie.

 

Odată ce un mascul arătos s-a prins în capcană, pasărea capturată este supusă unui tratament migălos. Pasărea percepe omul, din principiu, atunci când acesta se apropie de ea, drept sursă de pericol, din faţa căruia vrea să se refugieze. Dar aşa ceva nu mai este posibil, şi în consecinţă se impune ca pasărea să fie scoasă, pe cât posibil, de sub imperiul spaimei de care este stăpânită. Această eliberare de panică poate fi atinsă cel puţin parţial, dacă se ţine cont, printre altele, de comportamentul păsării, pe care trebuie s-o percepem ca o „structură de fugar”. Se ştie că, atunci când o pasăre fuge de pericol, aceasta nu caută lumina puternică, ci dimpotrivă, caută tufişuri, ramuri de copaci sau alte hăţişuri aflate în apropiere. Când însă inamicul păsării se află în lumină şi pasărea însăşi la adăpostul întunericului, aceasta percepe pericolul numai pe jumătate. Periculoşi sunt în schimb acei inamici, care se apropie târâş din desişuri. Din acest motiv păsărarul trebuie să facă în aşa fel, încât pasărea să se afle mai întâi în semi-întuneric, iar el însuşi să stea în lumina puternică, orbitoare. În felul acesta este perceput de pasăre drept o ameninţare minimă. Se înţelege de la sine că păsările care  abia au intrat în captivitate sunt ţinute mai întâi în colivii foarte mici, astfel încât acestea să nu se rănească atunci cănd fac mişcări scmucite sau nechibzuite Abia mai târziu, atunci când este posibil ca cineva să se apropie de pasăre fără nicio dificultate, aceasta poate fi mutată într-o colivie mai mare.

 

După închiderea expoziţiei, pasărea este mutată – împreună cu pasărea-momeală – în aşa- numita volieră, în care poate zbura în voie. Voliera este dotată corespunzător, începând cu numeroasele ramuri (de conifere) proaspete, mai mari şi mai mici, cu (tijele) stinghiile de dormit pentru fiecare pasăre în parte, până la nisipul curat, bogat în var, care foloseşte la acoperirea solului (şi de care pasărea mai are nevoie şi pentru digestie, ca „grăunţe de măcinat”, dar care foloseşte şi la asigurarea igienei în interiorul volierei). Se ştie că păsărilor le place să facă baie şi  de aceea li se amenajează şi facilităţi de îmbăiere. Este de la sine înţeles că trebuie să li se asigure zilnic şi apa de băut proaspătă. Drept hrană vor fi folosite doar seminţe naturale (de molid, larice, arin, conuri de pin, ciulini, boabe, seminţe de cânepă, de floarea-soarelui, de in, mei, apoi diverse seminţe de ierburi etc.) precum şi ierburi şi muguri. Hrana va corespunde cerinţelor specifice speciei şi se va orienta atât după disponibilităţile sezonului cât şi după stocurile existente (în special în cazul conurilor). Eventualele îmbolnăviri (ca de expl. infestarea cu acarieni) vor fi tratate, după ce în prealabil a fost consultat medicul veterinar, cu preparatele recomandate de acesta.

 

Cu excepţia câtorva păsări, care vor fi păstrate ca păsări-momeală, toate păsările vor fi eliberate primăvara, la începutul perioadei de împerechere. Momentul eliberării diferă de la specie la specie. Botgrosul va fi primul care îşi va putea căuta teritoriul de clocit şi femela. Pentru aceasta este însă necesară o pregătire prin care să se asigure acomodarea păsărilor la condiţiile din exterior. Cu aproximativ o lună înaintea eliberării, păsările vor avea doar contacte sporadice cu oamenii şi vor primi îndeosebi acea hrană pe care o vor găsi în acest anotimp şi în exterior (de expl. seminţe de molid, de ierburi sălbatice şi muguri) şi pe care trebuie să şi-o caute singure, pe sol. În felul acesta păsările devin sperioase şi precaute şi învaţă să acorde o atenţie mărită pericolelor naturale. Întrucât păsările eliberate cunosc deja condiţiile mediului natural şi au reuşit să le stăpânească, reintroducerea lor în acest mediu este posibilă, fără teamă de complicaţii. În cazul în care pasărea găseşte un loc de cuibărit liber, acesta poate fi ocupat imediat; dacă însă nu găseşte nimic disponibil, trebuie să caute în continuare. În consecinţă, pasărea este expusă aceloraşi condiţii naturale şi supusă aceloraşi pericole ca oricare altă pasăre din teritoriul de iernat şi are aceleaşi oportunităţi ca şi acestea.

 

Vara nu este numai anotimpul în care păsările-momeală trebuie să fie îngrijite optim, ci şi vremea cănd păsărarii trebuie să parcurgă din nou numeroase trasee de observare, pentru a cerceta condiţiile în care se va prezenta traseul păsărilor toamna. O importanţă corespunzătoare trebuie acordată cercetării locurilor de hrană a păsărilor, despre care se ştie că  nu se află în mod obligatoriu în fiecare an în acelaşi loc, cât  şi cunoaşterii rutelor probabile de migrare a păsărilor către aceste locuri. Cele patru specii de cintezoi dintre cele mai dorite sunt păsări granivore, care se reunesc, în afara perioadei de clocit, în grupuri de mărime variabilă şi cercetează zona în vederea găsirii de locuri de hrană, unde să poată  şi ierna. Pe parcursul acestor căutări pot străbate trasee întinse în toate direcţiile posibile. Dacă într-un loc găsesc hrană  suficientă, rămân acolo aproape pe întreg parcursul iernii. Vara târziu începe apoi din nou colectarea hranei pentru iarnă, ca şi pregătirea instrumentelor de capturare şi a coliviilor, iar cu 15 septembrie se deschide sezonul de prindere a păsărilor.

 

In felul acesta se încheie ciclul anual al activităţilor desfăşurate de păsărarii din Salzkammergut, pentru care păsările constituie un dar primit în împrumut de la natură. Un astfel de ataşament faţă de natură, care să se răfrângă în asemenea măsură asupra păsărilor pădurii, nu poate fi înlocuit prin nicio altă relaţie, cu atăt mai puţin prin alternative virtuale, cum ar fi de expl. filmul sau calculatorul. S-a dezvoltat aici o relaţie mult mai profundă, care, în numeroase rânduri, chiar şi în zilele noastre, a fost înţeleasă greşit drept o relatie "anacronică". Ne permitem să ne referim în acest sens la o mărturisire a profesorului dr. Konrad Lorenz, cercetătorul distins cu premiul Nobel, care mereu a accentuat că: "Nu există nimic ce ar putea promova mai eficient conceptul despre ocrotirea naturii decăt o cunoaştere autentică a lumii păsărilor indigene, iar această cunoaştere nu poate fi dobândită în toată temeinicia ei decât prin creşterea de păsări indigene." Şi tot Konrad Lorenz a mărturisit: "Nu mă alătur acelor glasuri stridente care, în numele protecţiei păsărilor, fac propuneri ca aceasta: să se interzică prinderea păsărilor indigene. Cert este că păsările noastre suferă din cauza unor factori de cu totul altă natură, şi anume din cauza distrugerii spaţiului lor vital şi a locurilor lor de clocire. De aceea cei câţiva sticleţi, pe care îi prinde iubitorul de păsări pentru ca să-i crească el însuşi, n-au nicio importanţă. Din acest motiv sunt propagatorul unei cât mai susţinute creşteri a animalelor ca mijloc eficient de educare a oamenilor."

 

Salzkammergutverband der Vogelfreunde

Vogelhaltung und Vogelfang im Salzkammergut - Brauchtum und Liebhaberei

Vogelhaltung - Vogelfang - Brauchtum - Kulturgut - Vogelhaltung - Vogelfang - Brauchtum - Kulturgut

En

De

Ru

Sk

Ro

It